Speranța

[Mihail Eminovici]

* “Speranța” *

(1866)

***

POEZIE

***

“Cum mîngîie dulce, alină ușor 
Speranța pe toți muritorii! 
Tristeță, durere și lacrimi, amor 
Azilul își află în sînu-i de dor 
Și pier, cum de boare pier norii. 

 *

Precum călătorul, prin munți rătăcind, 
Prin umbra pădurii cei dese, 
La slaba lumină ce-o vede lucind 
Aleargă purtat ca de vînt 
Din noaptea pădurii de iese: 

  *

Așa și speranța — c-un licur ușor, 
Cu slaba-i lumină pălindă — 
Animă-ne-o dată tremîndul picior, 
De uită de sarcini, de uită de nori, 
Și unde o vede s-avîntă. 

  *

La cel ce în carcere plînge amar 
Și blestemă cerul și soartea, 
La neagra-i durere îi pune hotar, 
Făcînd să-i apară în negru talar 
A lumii paranimfă — moartea. 

  *

Și maicii ce strînge pruncuțu-i la sîn, 
Privirea de lacrime plină, 
Văzînd cum geniile morții se-nclin 
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin, 
Speranța durerea i-alină. 

  *

Căci vede surîsu-i de grație plin 
Și uită pericolul mare, 
L-apleacă mai dulce la sînu-i de crin 
Și fața-i umbrește cu păr ebenin, 
La pieptu-i îl strînge mai tare. 

  *

Așa marinarii, pe mare îmblînd, 
Izbiți de talazuri, furtune, 
Izbiți de orcanul ghețos și urlînd, 
Speranța îi face de uită de vînt, 
Și speră la timpuri mai bune. 

  *

Așa virtuoșii murind nu desper, 
Speranța-a lor frunte-nsenină, 
Speranța cea dulce de plată în cer, 
Și face de uită de-a morții dureri, 
Ploapele-n pace le-nchină. 

  *

Cum mîngîie dulce, alină ușor 
Speranța pe toți muritorii! 
Tristeță, durere și lacrimi, amor 
Azilul își află în sînu-i de dor 
Și pier, cum de boare pier norii.”

*

[Mihail Eminovici]